Nu stiu cum sa va spun dar parca in ultimul timp sarbatoriile au inceput sa devina o povara. Doar faptul ca urmeaza sa vina imi da o stare de aniexitate. Iar pregatiri, iar curatenie iar si iar…..

Mi-e dor maxim de perioada cand nu gandeam nimic pe langa si doar asteptam sa vina sarbatoriile. Faceam bradul cu cateva zile inainte de Craciun, in acele zile pur si simplu il divinizeam. Petreceam mult timp stand cu lumina stinsa si privind luminitele colorate ale instalatiei. Era doar una in  brad si aia pastrata de pe an pe an. La fel si globuletele le stiam numarul, le stiam culorile. Si eram mahnita cand vreunul se spargea. Imi imaginam mereu bradul cel cu un an in urma si mereu mi se parea din ce in ce mai mic. El nu se schimba…doar eu cresteam in fiecare an. Parca niciodata nu ma bucuram indeajuns de el. Pana in noaptea cand trebuia sa vina Mos Craciun imi imaginam de multe ori cum vom gasi cele cinci pungi ( caci nu erau cutii frumos impachetate) asezate sub brad. Cum le vom lua in repezeala eu si fratii mei debea apoi cautandu-ne numele scrise pe ele. Cum voi gasi ciocolatele asezate in mijloc pe bratele bradului. Cum voi gasi  bomboanele de pom asezate si toate legate cu ata, punandu-mi mereu aceeasi intrebare „”cum oare a avut timp mosul sa le puna si ata?””

Mi-e dor de acea sufragerie racoroasa in care intr-un colt statea bradul frumos aranjat. Pe masa din mijlocul ei stateau checurile si cozonacii alinieati, tava cu nucile umplute si alaturi prajitura Carpati pe care nu aveam voie sa le gustam pana in  ziua de Craciun.

Mi-e dor de acele portocale pe care le mancam o data in an. Pe care mama le razuia si le folosea la alte prajiturele. Mi-e dor chiar si de troienele de zapada, de derdelusurile ce ni le faceam.

Prin ochii mei de copil totul era perfect, niciodata nu ma plangeam ca iar ninge, ca iar e frig. Luam totul ca atare si doar ma bucuram de fiecare moment de fiecare lucru ce-l aveam.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: